In apa

Ma uit in apa,

Ma uit pe mine in apa.

Stau pe mal tesut din ierburi

Si ma uit in apa,

Chipul meu mereu curgator il contemplu,

Strain,

Incretit de furtuni,

Schimonosit de unde si de vant,

Imbatranit de trecerea

Fara intoarcere a undei.

Stau pe mal

Tesut din ierburi vrajite,

Buruieni fermecate si flori

Care isi trag tineretea uituca din rau

Si nu mi-e destul ca exist,

Vreau sa ma vad

Si ma las rasfranta

De pagina stramba

A undei.

Una, doua, trei

Una, doua, trei prune cad

In albastrul intai, apoi verdele iad.

Trec prin cer, trec prin ierbi,

Intalnesc pasari, serpi,

Nu se opresc la nici un indemn,

Isi urmeaza drumul solemn.

Cand ajung, trupul dulce si gol

Si-l aseaza atente pe-o perna

Umpluta cu foi de lucerna

Si-asteapta cuminti

Sa se faca alcool.

Samburii apoi pornesc pe rand,

Mai departe, in pamant,

Ca sa castige printr-o durere mai mare

Viata viitoare.

Cat de usor, cat de sigur

Poate o pruna sa moara!

Viata ei de-apoi e la primavara.

Totul simplu

O, dac-as fi o lumânare numai,
Sa ma consum treptat
De la un capat spre altul,
Simplu, ca-n aritmeticile
Copiilor...
Capul întâi - ce fericire! -
Mi-ar disparea,
Lumea ar spune:
"Ce fara cap este fata aceasta!",
Eu as fi uitat totul
Si nimic n-as mai cauta sa-nteleg.
Inima apoi mi s-ar topi,
Si n-as mai iubi,
Si n-as mai urî,
Si nici o suferinta nu m-ar atinge,
Si lumea ar spune:
"Ce fara inima este fata aceasta!"
Si asa mai departe.
Si apoi n-as mai avea nici o dorinta,
Si nici o patima,
Si sângele meu purtator de corabii
S-ar spulbera,
Si mi-ar ramâne numai genunchii uscati,
Tremuratori cu demnitate sau îngenuncheati,
Nimeni nu s-ar mai obosi sa spuna ceva.
În ultima liniste,
Balta de ceara
S-ar raci, pedepsita anume
Pentru toate îngrozitoarele umbre pe care
Lumina ei le-a adus în lume...

Invata-ma sa ard intunecat

Lasă-mă să m-aprind de întunericul tău,

În lumina feroce
Învaţă-mă să ard întunecat,
Modelează după forma aripilor
Flacăra mea
Şi purific-o de orice culoare.
Sau,
Şi mai bine,
Dă-mi o sămânţă de întuneric,
S-o îngrop în pământ
Şi-nvârte mai repede anotimpurile

Să crească,
S-o seamăn din nou.
În lumina feroce
Ar fi atunci păduri şi lanuri,
Crânguri, livezi, pajişti şi codri de noapte.
O beznă tandră
În care am putea muri oricând am vrea,
Un întuneric în care
N-am mai fi frumoşi, nici buni,
Ci doar singuri,
Şi nemaitrebuind să privim,
Închizând ochii, am putea vedea.

Pe lacul morii

Pe lacul morii apa se-mbracă-n mantii lucii

De mucilaginoase mătăsuri verzi smarald

Şi roţii-nţepenite ii creşte blană verde

Să-i ţină-n părăsire de moale şi de cald.

De vrei să treci cu barca, lungi mîini te ţin pe loc

Şi-oculte, verzi miasme iţi ameţesc plămînii,

Pe cînd secrete broaşte slujesc solemn prohod

Pe-altarul vechi şi profanat al pîinii.

Şi nu e nici un secol de cînd priveam vrajită

Copiii cum se joacă-n faină ca în nea

Şi alegeam din gloată-o fetiţă albă toată

Sa crească şi să fie mama mea...

Oul

Ţi-aduci aminte cît de bine

Era în oul de pe ape

Unde eram zidiţi de-a pururi

Faptură singură, deplină

În care universu-ncape

Şi-şi este suficientă sieşi,

plutind lumină în lumină?

Ţi-aduci aminte cum pluteam?

Iubire fără dor de nimeni

Şi, oglindindu-se pe sine,

Izvorul fericit şi mut-

Durerea nu se născocise,

Singuratatea era plină,

Cuvantul nu era născut.

Cine-a greşit si pînă cînd?

Oul perfect, taiat in două, 

S-a rupt în cer si în pamînt

Însingurînd deodată-o lume-

Ţi-aduci aminte cît de nouă?-

Iar lama străbătu prin mijloc

Reinventîndu-ne pe rînd.

Ţi-aduci aminte despărţirea

Celulelor de ele inseşi

Şi spaima sîngelui voind

Să curgă într-un singur trup?

Pămîntul se-ntindea prin arbori

Si cerul se-nclesta în crengi,

Să nu se vadă, goală rana

Pe locul careia s-a rupt.

Ţi-aduci aminte ce risipă

De sentimente şi de vorbe,

De animale şi de plante

Curgînd spre-acelaşi ţărm pierdut

Şi asteptînd sfîrşitul lumii

Din care, poate se va naşte

Un ou perfect plutind pe ape

În liniştea dintru-nceput.

Sămînţa

Cu mainile murdare de pămant

Mi-ating obrazul singură si îl mangai,

Ţărana pe ţărană lasă urme

Gingaşă ca in ziua cea dintai

 

Şi simt cum o sămanţă din noroiul 

Ce mi se urcă pe obraz

Întinde rădăcini duioase-n carnea

Înfiorată de amiaz.

Nu m-aş mira să se deschidă-o floare 

Cu sangele meu seva-n ea curgand,

Precum o hrană mult mai de departe

Ajunsă-n mine insămi din pămant.

Panza

Rastignita pe-o panza de paianjen
Careia ii admir murind tesatura,
Nu-ncerc sa scap de ceea ce mi-e scris
Cu propria mea mana. Ca si ura
Poemul a tesut navoade-njur
Sa prinda-n ele semne si cuvinte.
Invinsa astfel: un cuvant eu insami,
Al carui sens nu mi-l aduc aminte.

Oh, trupul tau

Oh, trupul tau il vad printre cerneala,
Cerneala-nnamolindu-ne si-n somn
Ca o sudoare acra, animala.
Vreau sa te-ajung
Si degetele-mi luneca,
Nu te mai vad,
Abia te-aud,
Spune-mi, mai spune-mi
Ca la fel ne-ntuneca
Vartejul in care m-afund.
Te chem,
Dar, violent ca dintr-o rana,
Cerneala izvoraste intre noi.
Ma mai cunosti, ma mai astepti,
Ma mai ingadui inapoi,
Ma mai primesti
Din vanatul noroi?
Mai vii
Peste campii albastre,
Mari pustii,
Inlacrimat si mut
Ca sa iti pot intinde
O gura tremurata spre sarut
Cu buze-nvinetite de cuvinte?

Orice zbor

Orice zbor e o fuga,

Orice fuga o-nfrangere,

Si totusi, si totusi,

Salveaza-te, ingere.

Orice fuga de inger

E o fuga din rai

Si totusi, si totusi,

Pe-o aripa de plai...

Nimic nu e intamplare

NIMIC NU E INTAMPLARE

Nimic nu e întâmplare:
Nici zvâcnetu-n trup,
Nici fructul pe ram,
Când totul ma doare
Ca mierea pe stup
Ca sarea pe mare
Si totul e pus sa omoare
Copilul care eram.

Asteapta sa vina octombrie

Asteapta sa vina octombrie.
Asteapta sa treaca
Tulburea fuga de moarte
Ascunsa în rut,
Neroada furie a cresterii
Si coacerea oarba.
Asteapta pâna creanga
Se leapada de fructe
Si fiara îsi uita
Puiul crescut.
Ramâi în cer
Pâna când ziua
Are curajul sa se umileasca,
Punându-se cu noaptea
Spate-n spate
Sa vada cine-i mai înalt
Si noaptea gingasa se-apleaca
Spre a parea
Egale si surori.
Nu te-apropia
Pâna te cheama
Sânge stângaci
Ca sa cobori.
Tu vino numai când rasare
Înlacrimatul soare de octombrie
Din oul varuit cu nouri,
Clocit în calde vesnicii,
Pândeste cumpana din care
Se lasa-n jos cuminte -
Atunci
Poti, chip de om purtând,
Sa vii!

Sufletul

Sufletul e ceva în noi
Care nu poate exista în afara.
De cîte ori nu mi s-a întîmplat
Sa descopar
Suflete goale în iarba tragînd sa moara...
Le luam cu grija în palma ,
Dar niciodata
Nu gaseam destul de repede pe cineva
Sa le primeasca în sine,
Simteam causul palmei gol
Si-un abur, neatins de frunze, trecea
Banuitor prin trupul meu.
Sufletul se-adaposteste în noi
De Dumnezeu ?

Stea adusă de vânt

De la început ai fost adusă de vânt
Ca o sămânţă.
Am şi glumit: "Cine-a mai văzut
Stea adusă de vânt?"
Dar mai târziu,
Când mi te-ai aşezat pe frunte
Şi-ai început să-ncolţeşti
Am înţeles că eşti o sămânţă.
Lacomă, înfiptă sălbatec în creier,
Cu raze aspre închipuind rădăcini,
Eşti o sămânţă.
Ce păcat
Că planta pe care,
Lumină din lumină, o naşti
Nu se poate vedea
Decât după ce
Mă voi fi întunecat.

De la capat

Verde-ntuneric de nuc
Peste norocu-mi uituc
În iarba atoatestăpînă
Dormind cu o carte in mîna

Prin pagini păianjenii ţes
Un mult mai adanc înţeles
Si-un greier citeşte un pic
dar nu înţelege nimic

În timp ce prin cerul mereu
O frunză tot cade cu greu
Vîslind ca un flutur bătrîn
Iar eu mă tot uit si amîn

Să-l scutur uşor de un umăr
Şuvitele albe să-i număr
Cartea cu zgomot s-o-nchid
Sau poate să-l las adormit

Şi singur şi liber să fug
Prin verde-ntuneric de nuc
Şi-n urmă s-aud pe cand scapăt
Cum greieru-o ia de la capăt...

Pahar cu margarete

Pahar cu margarete de camp
Pe-o masa alba
La care scriu
Mai libera decat sunt;
In jur
Miros de fan
Corupator spre somnul
Din care poate va picura
Un cuvant;
Cer dulce in amurg
Asemeni cirezilor
Care se intorceau odinioara;
Dragoste pentru tot ce-a fost,
Pentru tot ce o sa mai dispara,
Dragoste fara rost,
Dragoste fara hotar
Umbrele plopilor, gratii lungi peste camp,
Margarete de camp
In pahar.

Despre tara din care venim

Hai să vorbim
Despre ţara din care venim.
Eu vin din vară,
E o patrie fragilă
Pe care orice frunză,
Căzând, o poate stinge,
Dar cerul e atât de greu de stele
C-atârnă uneori pân’ la pământ
Şi dacă te apropii-auzi cum iarba
Gâdilă stelele râzând,
Şi florile-s atât de multe
Că te dor
Orbitele uscate ca de soare,
Şi sori rotunzi atârnă
Din fiecare pom;
De unde vin eu
Nu lipseşte decât moartea,
E-atâta fericire
C-aproape că ţi-e somn.

Copilarie

Din oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Şi-ncerca să-apară în oglindă.

N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,
Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă
(Precum inima salcâmului din geam
Coşul pieptului de crengi o face frunză).

Mă-ntrebam de unde l-a-nvăţat şi dacă
E aievea cântu-i uniform,
Şi ca nu cumva în somn să tacă,
Mi-era frică seara să adorm.

Iţi aduci aminte plaja?

Îţi aduci aminte plaja
Acoperită cu cioburi amare
Pe care
Nu puteam merge desculţi?
Felul în care
Te uitai la mare
Şi spuneai că m-asculţi?
Îţi aminteşti
Pescăruşii isterici
Rotindu-se-n dangătul
Clopotelor unor nevăzute biserici
Cu hramuri de peşti,
Felul în care
Te îndepărtai alergând
Înspre mare
Şi-mi strigai că ai nevoie
De depărtare
Ca să mă priveşti?
Ninsoarea
Se stingea
Amestecată cu păsări
În apă,
Cu o aproape bucuroasă disperare
Priveam
Urmele tălpilor tale pe mare
Şi marea
Se-nchidea ca o pleoapă
Peste ochiul în care-aşteptam.

Cândva arborii aveau ochi

Cândva arborii aveau ochi,
Pot să jur,
Ştiu sigur
Că vedeam când eram arbore,
Îmi amintesc că mă mirau
Ciudatele aripi ale păsărilor
Care-mi treceau pe dinainte,
Dar dacă păsările bănuiau
Ochii mei,
Asta nu îmi mai aduc aminte.

Caut zadarnic ochii arborilor acum.
Poate nu-i văd
Pentru că arbore nu mai sunt,
Sau poate-au coborât pe rădăcini
În pământ,
Sau poate,
Cine ştie,
Mi s-a părut numai mie
Şi arborii sunt orbi dintru-nceput…
Dar atunci de ce
Când trec de ei aproape
Simt cum
Mă urmăresc cu privirile,
Într-un fel cunoscut,
De ce, când foşnesc şi clipesc
Din miile lor de pleoape,
Îmi vine să strig -
Ce-aţi văzut?…