O, dac-as fi o lumânare numai,
Sa mă consum treptatDe la un capăt spre altul,
Simplu, ca-n aritmeticile
Copiilor...
Capul întâi - ce fericire! -
Mi-ar dispărea,
Lumea ar spune:
"Ce fără cap este fata aceasta!",
Eu as fi uitat totul
Si nimic n-as mai căuta să-nteleg.
Inima apoi mi s-ar topi,
Si n-as mai iubi,
Si n-as mai urî,
Si nici o suferința nu m-ar atinge,
Si lumea ar spune:
"Ce fără inima este fata aceasta!"
Si așa mai departe.
Si apoi n-as mai avea nici o dorință,
Si nici o patimă,
Si sângele meu purtător de corăbii
S-ar spulbera,
Si mi-ar rămâne numai genunchii uscați,
Tremurători cu demnitate sau îngenuncheați,
Nimeni nu s-ar mai obosi sa spună ceva.
În ultima liniște,
Balta de ceară
S-ar raci, pedepsită anume
Pentru toate îngrozitoarele umbre pe care
Lumina ei le-a adus în lume...
