Una, doua, trei

Una, doua, trei prune cad

In albastrul intai, apoi verdele iad.

Trec prin cer, trec prin ierbi,

Intalnesc pasari, serpi,

Nu se opresc la nici un indemn,

Isi urmeaza drumul solemn.

Cand ajung, trupul dulce si gol

Si-l aseaza atente pe-o perna

Umpluta cu foi de lucerna

Si-asteapta cuminti

Sa se faca alcool.

Samburii apoi pornesc pe rand,

Mai departe, in pamant,

Ca sa castige printr-o durere mai mare

Viata viitoare.

Cat de usor, cat de sigur

Poate o pruna sa moara!

Viata ei de-apoi e la primavara.

Totul simplu

O, dac-as fi o lumânare numai,

Sa mă consum treptat
De la un capăt spre altul,
Simplu, ca-n aritmeticile
Copiilor...
Capul întâi - ce fericire! -
Mi-ar dispărea,
Lumea ar spune:
"Ce fără cap este fata aceasta!",
Eu as fi uitat totul
Si nimic n-as mai căuta să-nteleg.
Inima apoi mi s-ar topi,
Si n-as mai iubi,
Si n-as mai urî,
Si nici o suferința nu m-ar atinge,
Si lumea ar spune:
"Ce fără inima este fata aceasta!"
Si așa mai departe.
Si apoi n-as mai avea nici o dorință,
Si nici o patimă,
Si sângele meu purtător de corăbii
S-ar spulbera,
Si mi-ar rămâne numai genunchii uscați,
Tremurători cu demnitate sau îngenuncheați,
Nimeni nu s-ar mai obosi sa spună ceva.
În ultima liniște,
Balta de ceară
S-ar raci, pedepsită anume
Pentru toate îngrozitoarele umbre pe care
Lumina ei le-a adus în lume...