Una, doua, trei

Una, doua, trei prune cad

In albastrul intai, apoi verdele iad.

Trec prin cer, trec prin ierbi,

Intalnesc pasari, serpi,

Nu se opresc la nici un indemn,

Isi urmeaza drumul solemn.

Cand ajung, trupul dulce si gol

Si-l aseaza atente pe-o perna

Umpluta cu foi de lucerna

Si-asteapta cuminti

Sa se faca alcool.

Samburii apoi pornesc pe rand,

Mai departe, in pamant,

Ca sa castige printr-o durere mai mare

Viata viitoare.

Cat de usor, cat de sigur

Poate o pruna sa moara!

Viata ei de-apoi e la primavara.

Totul simplu

O, dac-as fi o lumânare numai,

Sa ma consum treptat
De la un capat spre altul,
Simplu, ca-n aritmeticile
Copiilor...
Capul întâi - ce fericire! -
Mi-ar disparea,
Lumea ar spune:
"Ce fara cap este fata aceasta!",
Eu as fi uitat totul
Si nimic n-as mai cauta sa-nteleg.
Inima apoi mi s-ar topi,
Si n-as mai iubi,
Si n-as mai urî,
Si nici o suferinta nu m-ar atinge,
Si lumea ar spune:
"Ce fara inima este fata aceasta!"
Si asa mai departe.
Si apoi n-as mai avea nici o dorinta,
Si nici o patima,
Si sângele meu purtator de corabii
S-ar spulbera,
Si mi-ar ramâne numai genunchii uscati,
Tremuratori cu demnitate sau îngenuncheati,
Nimeni nu s-ar mai obosi sa spuna ceva.
În ultima liniste,
Balta de ceara
S-ar raci, pedepsita anume
Pentru toate îngrozitoarele umbre pe care
Lumina ei le-a adus în lume...