Ţi-aduci aminte cît de bine
Era în oul de pe ape
Unde eram zidiţi de-a pururi
Faptură singură, deplină
În care universu-ncape
Şi-şi este suficientă sieşi,
plutind lumină în lumină?
Ţi-aduci aminte cum pluteam?
Iubire fără dor de nimeni
Şi, oglindindu-se pe sine,
Izvorul fericit şi mut-
Durerea nu se născocise,
Singuratatea era plină,
Cuvantul nu era născut.
Cine-a greşit si pînă cînd?
Oul perfect, taiat in două,
S-a rupt în cer si în pamînt
Însingurînd deodată-o lume-
Ţi-aduci aminte cît de nouă?-
Iar lama străbătu prin mijloc
Reinventîndu-ne pe rînd.
Ţi-aduci aminte despărţirea
Celulelor de ele inseşi
Şi spaima sîngelui voind
Să curgă într-un singur trup?
Pămîntul se-ntindea prin arbori
Si cerul se-nclesta în crengi,
Să nu se vadă, goală rana
Pe locul careia s-a rupt.
Ţi-aduci aminte ce risipă
De sentimente şi de vorbe,
De animale şi de plante
Curgînd spre-acelaşi ţărm pierdut
Şi asteptînd sfîrşitul lumii
Din care, poate se va naşte
Un ou perfect plutind pe ape
În liniştea dintru-nceput.
