Oul

Ţi-aduci aminte cît de bine

Era în oul de pe ape

Unde eram zidiţi de-a pururi

Faptură singură, deplină

În care universu-ncape

Şi-şi este suficientă sieşi,

plutind lumină în lumină?

Ţi-aduci aminte cum pluteam?

Iubire fără dor de nimeni

Şi, oglindindu-se pe sine,

Izvorul fericit şi mut-

Durerea nu se născocise,

Singuratatea era plină,

Cuvantul nu era născut.

Cine-a greşit si pînă cînd?

Oul perfect, taiat in două, 

S-a rupt în cer si în pamînt

Însingurînd deodată-o lume-

Ţi-aduci aminte cît de nouă?-

Iar lama străbătu prin mijloc

Reinventîndu-ne pe rînd.

Ţi-aduci aminte despărţirea

Celulelor de ele inseşi

Şi spaima sîngelui voind

Să curgă într-un singur trup?

Pămîntul se-ntindea prin arbori

Si cerul se-nclesta în crengi,

Să nu se vadă, goală rana

Pe locul careia s-a rupt.

Ţi-aduci aminte ce risipă

De sentimente şi de vorbe,

De animale şi de plante

Curgînd spre-acelaşi ţărm pierdut

Şi asteptînd sfîrşitul lumii

Din care, poate se va naşte

Un ou perfect plutind pe ape

În liniştea dintru-nceput.